Un
articol lamuritor pentru cei ce vor sa stie ce este Ziua de Odihna, ce
spune Biserica despre ea si cum o trateaza! Pe de alta parte este bine
de stiut acest aspect pentru a putea combate ratacirile eretice precum cea adventista cu privire la ziua de odihna la creștini. Aici
vedem o noua falsificare a textului din Sfanta Scriptura / Biblia
pentru indreptatirea unor erezii si nascociri ceea ce ne
dovedește că scopul scuză mijloacele chiar și atunci când este vorba de
Legea lui Dumnezeu.
Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?!!
Trebuie
în primul rând să lămurim pe scurt un termen esențial - și foarte mult
folosit de adventiști – termenul sabat. Acesta înseamnă, tradus exact,
„Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se muncește”. Sabatul
este pur și simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident
prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoștință
și se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind
doar o prefigurare a vieții veșnice întru Hristos.
Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica? Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi.
A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat.
Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da! Dumnezeu a zis lui Moise așa: „Spune fiilor lui Israel așa:
Băgați de seamă să păziți zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn
între Mine și voi din neam în neam, ca să știți că Eu sunt Domnul, Cel
ce vă sfințește. Păziți deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru
voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face
într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stărpit din poporul Meu.
Șase zile să se lucreze, iar a șaptea este zi de odihnă, închinată
Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească
deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în
neam, ca legământ veșnic. Acesta este semn veșnic între Mine și fiii lui
Israel, pentru că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, iar în
ziua a șaptea a încetat și s-a odihnit”. (Ieșirea 31, 13-17).
Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veșnic între Dumnezeu și fiii lui Israel!
Spune
undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn și de cei ce nu sunt
evrei? O, deisgur că adventiștii vor încerca să dovedească prin
răstălmăciri că Apostolii țineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la
întrebare:
scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să țină Sabatul?
NU NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ȚINĂ SÂMBĂTA! De ce?
Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii. Căci, dacă vrem să înețelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea:
de când a început a se ține Sâmbăta ca zi de odihnă? Și
căutând în cartea Exodul, la capitolul 16, vedem că atunci când
Dumnezeu a dat evreilor fugiți din Egipt mana, le-a dat și porunca de
care ei până atunci nu știau nimic, de a ține Sâmbăta ca zi de odihnă.
Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, și le-a explicat – căci
nu înțelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile
– că trebuie să țină ziua a șaptea ca zi de odihnă. Avraam și toți
Patriarhii până la Moise nu au ținut Sâmbăta!
De
ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de
păcatul strămoșesc (1) - și „prin urmare, nu puteau intra în odihna lui
Dumnezeu”. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o
nouă posibilitate de ieșire de sub blestem, prin Legământul făcut pe
munții Garizim și Ebal (Deuteronom 10, 11-22 și 11, 1-32, apoi
capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmașilor lui Avraam, Isaac
și Iacob – marii Profeți și Patriarhi, oamenii aleși ai lui Dumnezeu –
binecuvântarea și blestemul. Dacă ar fi putut alege omul
binecuvântarea... dar nu avea cum să fie așa, căci omul se pleacă spre
cele rele din tinerețile lui. De fapt, despre alegerea blestemului în
locul binecuvântării a proorocit în Domnul și Moise, zicând: „Eu îi voi
duce în pământul cel bun, unde curge lapte și miere, după cum M-am jurat
părinților lor, și vor mânca, se vor sătura, se vor îngrășa, se vor
îndrepta spre alți dumnezei și vor sluji acelora, iar de Mine se vor
lepăda și vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor” (Deuteronom
31, 20).
De
aceea și Dumnezeu a zis: „M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra
întru odihna Mea!” (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna
Mea! (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care
pururea alegeau cele rele în locul celor bune! Și aceștia erau cei mai
buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui
Dumnezeu neamurile!
Iată de ce Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.
Iar adventiștii, care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii”, ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.
Bine, dar Apostolii și ceilalți creștini din primii ani ai Bisericii au ținut Sabatul? Nu. Deși Adventismul de Ziua a șaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate biblia ne arată clar că primii creștini nu serbau Sâmbăta ca zi a Domnului, ci Duminica.
Cum așa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu
se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua
sabatului și a predicat pe Hristos atât la evrei cât și la neamuri? Ba
da! Și tocmai asta dovedește clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum așa? Simplu: Legea
lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care este lucrarea la
care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniți după Mine și vă voi
face pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor:
aducerea oamenilor la Credință, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (2).
Și ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii și agapă? Nu! El lucra!
Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea păinii și agapă cu ceilalți creștini? Duminica!
Iată,
în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua
cea obișnuită a creștinilor pentru seviciu divin ,Frângerea pâinii era nu
sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul apostol Pavel
împreună cu sfinții ce-l însoțeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus,
Gaius, Timotei, Tihic și Trofim în Troa șapte zile! Și nu au fost la serviciul de inchinare nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica!
De
altfel, cum s-ar fi putut săvârși serviciul divin Sâmbăta, în sinagogă, în
mijlocul celor necredincioși? Sau cum ar fi putut participa Sfântul
apostol Pavel la creștineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în
sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioșilor? Nu putea.
Nu putea să fie la slujba creștină câtă vreme era în adunarea celor
necredincioși. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:
Sfinții Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioșilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.
Credem că nu e cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.
Știm
totuși că activiștii adventiști care înconjoară marea și pământul să
facă prozeliți sunt lungi la vorbă, ca prin multă vorbărie să amăgească
pe cei slabi. Și pentru cei care doresc să ajute pe cei răniți de
vorbele cele amăgitoare ale adventiștilor, mai lămurim aici câteva din
răstălmăcirea lor cu privire la Ziua Domnului.
- Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei.
În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris.....................
(„ostekirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton”). Tradus cuvânt cu
cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului și sabatului.
După
cum se vede și din traducerea exactă, și din contextul întâmpinării
care conduce către acestă afirmație, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Hristos și asupra Sâmbetei, ca Domn.
Cine este proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu.
Dar ce fac „teologii” adventiști?
Deși
este interzis a se tăia din Scriptură (Apocalipsa 22, 19), ei înlătură
,,k..”, adică ,,și”. De asemenea, mai schimbă și topica propoziției, și,
astfel modificat, versetul sună la adventiști. „căci Fiul Omului este
Domnul Sabatului”!
La prima vedere ,,cam” același sens. Schimbarea
prea mică, dar în fapt este fundamentală și blasfemiatorie. Nu doar
pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea
ce e destul de păcat.
Ci
și pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat
aici la a fi ,,Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi și Domn al tuturor
celorlalte zile!
Dincolo
însă de aceasta, rămâne diferența clară înre cuvântul adevărat lăsat de
Dumnezeu și textul deformat de adventiști pentru ale susține minciuna.
-
de asemenea, adventiștii sunt puși în încurcătură de alt cuvânt biblic,
de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar. Nimeni deci să nu vă
judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare,
sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar
trupul (este) al lui Hristos.
În
fața unor cuvinte atât de clare, ce se poate spune? Și totuși... Pentru
a-și apăra neadevărul, „teologii” adventiștii au găsit o „soluție”.
Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28, scot un cuvânt din Biblie, în
această situație... adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)
Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbește despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenție!) iar apoi urmează altele, ca Paștile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede și odihna,
dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că,
afară de zilele de odihnă (sabatele) Domnului și de celelalte legi care
trebuiau ținute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în
ziua întăi și a opta (Levtic 23, 38-39). Iată deci că existau pe lângă Sabat și alte sărbători de odihnă. Ei bine, deși niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiștii adaugă la Scriptură imaginația lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire
NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, FIIND O RUȘINOASĂ NĂSCOCIRE ADVENTISTĂ.
De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de seminficație a ținerii sâmbetei pentru cei credincioși, ci și în alte părți, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiștii ce spun? „Acolo
este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială,
care a încetat cu venirea lui Iisus:” Oare unde scrie așa ceva în
Biblie? Nicăieri.
Așa
cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbește în același loc despre Sabat și
celelalte sărbători de odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât
alta.
Această răstălmăcire grosolană este doar o batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi modifică înțelesul după voia omului rătăcit.
Mai mult, prin această răstălmăcire ei își dau pe față și mai mult rătăcirea și păcatul. Căci
despre aceste sărbători se spune ca și despre Sabat: „acesta este
așezământ veșnic în neamul vostru, oriunde veți locui” (Levitic 23, 14). Și iarăși spune Dumnezeu lui Moise: „acesta este așezământ veșnic în neamul vostru, în toate așezările voastre” (Levitic 23, 21). Și repetă acest cuvânt iar și iar (Levitic 23, 31 și 23, 41). Deci,
de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt așezământ veșnic (iar Dumnezeu
este Adevărul), atunci cei care țin Sabatul sunt obligați să țină și
aceste sărbători. Iar dacă nu le țin, nu au scuză înaintea lui Dumnezeu,
Care a spus evreilor că acestea sunt așezământ veșnic (1).
În
acest fel adventiștii se dovedesc de două ori vinovați. Atât față de
Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripții vechi-testamentare,
ca Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât și față de Legea
Veche, pe care de asemenea o mutilează după cheful lor, împotriva
Cuvântului lui Dumnezeu și îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.
-
Altă răstălmăcire a adventiștilor este prilejuită de declarația
Sfântului Apostol Pavel: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii
Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului”. (Fapte
25, 8). Căci, se întreabă adventiștii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum
ar fi putut face o asemenea afirmație?”
Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus. Adventiștii
nu înțeleg asemenea afirmații, și nici altele asemenea, pentru că sunt
la fel cu fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul
Apostol Pavel. Și aceia, când au auzit: Eu sunt fariseu, fiu de farisei.
Pentru nădejdea și învierea morților sunt eu judecat, au crezut că este
vorba de nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, și au început să se
certe cu saducheii (Fapte 23, 6 - 9). Dar oare nădejdea lui Pavel era ca
a fariseilor rătăciți? Pavel găsise pe Mesia cel ceresc, iar aceia
așteptau un Mesia pământesc.
Pentru
că acești farisei, ca și adventiștii se opreau doar
la anumite părți ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, și
răstălmăcind apoi și restul Scripturii spre a se potrivi cu prima
răstălmăcire.
Deci
Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur și simplu nu puteau
înțelege acest lucru, ca adventiștii astăzi. Unde e adevărul în
cuvintele: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici
împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” (Fapte 25, 8)?
În
aceea că Legea Veche nu începe de fapt cu prescrpițiile date în timpul
lui Moise, și nici nu se limitează la aceasta. Legea veche cuprinde și
făgăduințele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciți uită cu
ușurință. Căci în făgăduința dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel.
Dar este făgăduința venirii mântuirii și a Măntuitorului; și această
făgăduință nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea
făgăduinței este plinirea Legii: Făgăduințele au fost rostite lui Avraam
și urmașului său... Care este Hristos. Deci un testament întărit
dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desființează Legea, care a venit după
patru sute treizeci de ani, ca să desființeze făgăduința. Căci dacă
moștenirea este din Lege, nu mai este făgăduință, dar Dumnezeu I-a
dăruit lui Avraam moștenirea prin făgăduință.
Deci ce este Legea?
Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină
Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința, și a fost rânduită prin îngeri, în
mâna unui mijlocitor... este deci Legea împotriva
făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care
poate să dea viața, cu adevărat dreptatea ar veni din lege și atunci ar
fi desființată făgăduința. Dar Scriptura a închis toate sub păcat,
pentru ca făgăduința să dea din credința în Iisus Hristos celor ce cred.
(...) Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne
îndreptăm prin credință. Iar dacă a venit credința nu mai suntem sub
călăuză (Galateni 3, 16-25).
Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos?
De aceea a și putut zice că nu a greșit nici față de Lege, nici față de
Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Și cea mai
mare fidelitate față de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi
la Ținta dorită. Hristos. Și dacă ai ajuns la țintă, nu pleci mai
departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieși
de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să
lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. Aceasta
este de altfel altă dovedire a vinovăției adventiștilor, care țin părți
din Lege, pretinzând în același că sunt cu Hristos. Ca și când ai putea fi în același timp pe drumul spre Ierusalim și în același timp să te afli și în mijlocul Ierusalimului. Ori
ești pe drum către țintă, adică sub călăuză, ori ești la țintă, și nu
mai ai nevoie de vechea călăuză, care și-a împlinit menirea, aducându-te
la țintă. Și că Legea este sfântă și bună și dreaptă tocmai
prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reușit cu adevărat să și
împlinească menirea și să ne ducă la Hristos. Și că tot ce am arătat mai
sus e adevărat o dovedește însuși Sfântul Apostol Pavel, cel invocat
nedrept de adventiști, când spune: „Eu, prin Lege, am murit față de
Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și
nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de
acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a
iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. Nu lepăd harul lui
Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în
zadar” (Galateni 2, 19-21).
-
Alt atac asupra Adevărului vine de la adventiști, ca urmare a discuției
asupra Legii Vechi, prin cuvintele. „Dacă Legea ar fi fost desființată,
atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viață iresponsabilă,
călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru
aceasta”.
Această
afirmație răsucită amestecă amețitor lucruri diferite spre amăgi pe cei
neștiutori. Sau, mai simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o
asemenea... „afirmație” este foarte simplu, și este chiar cel dat de
Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduința
(venirii Legii Noi și a lui Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise.
Dar
pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că desființarea unei
legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O
asemenea libertate iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici
un fel de lege! Or, creștinii, deși nu mai sunt sub Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcați cu Dumnezeu – sunt
cetățeni ai Împărăției cerurilor, având Împărat pe Hristos Dumnezeu și
supunându-se cu credincioșie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o! Aceste
lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola
către Galateni și în alte scrieri ale Noului Testament.
Ca
și la punctul de mai sus, greșeala adventiștilor izvorăște din
limitarea pe care ei de la început o impun Bibliei, pornind de la ideea
preconcepută că Legea lui Moise trebuie veșnic respectată (cu excepția
părților pe care ei, adventiștii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!)
La
această rătăcire am răspuns mai sus prin Cuvântul lui Dumnezeu
(Galateni 3, 1-29). Și cei care își asumă libertăți iresponsabile, prin
ciopârțirea adevărului, sunt chiar adventiștii, și cei asemenea lor.
- Mania adventiștilor în ceea ce privește ținerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a „prooroci” că
„Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga
creștinătate, iar autoritățile religioase și civile se vor uni să impună
păzirea duminicii” (Hellen White).
Lăsăm
la o parte folosirea termenului de „creștinătate” care îi condamnă deja
pe adventiști ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi privită (această
utilizare) ca o simplă greșeală de limbaj. Dar în ceea ce privește
„profeția” întemeietoarei adventismului sâmbetist, să spunem
doar că oricine privește realitatea poate vedea cât de mult s-a înșelat.
Nu doar că nu s-a impus nimănui renunțarea la „Sabat” (cu excepția
acelor prigonitori comuniști care au prigonit mult mai tare ținerea
Duminicii și a celorlalte sărbători crestine), dar
sâmbăta a devenit zi liberă pentru tot mai multe țări, iar dreptul la
alegerea zilei libere este prezent în legislația mai tuturor statelor
democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale decât și-a imaginat ea.
Credem
că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine dorește să înțeleagă
adevărul și să poată apăra și de această rătăcire adventistă.
Lumina Adevărului – Editura Christiana Bucuresti 2007
http://www.catehetica.ro
