1 Ioan 2: 15
Presiunea credincioșilor firești
Este evident faptul că trăim în
vremurile din urmă. Unul dintre semnele care arată spre aceasta este şi faptul
că bisericile au început să semene tot mai mult cu lumea, că lucrurile fireşti
au pus stăpânire pe marea majoritate a credincioşilor, în special pe tinerii
din adunări. Cel puţin aşa cred 89% dintre cei care şi-au spus părerea în legătură cu starea tinerilor din
adunările de pocăiţi.
De o bună bucată de vreme critica
nu-şi mai are loc în adunări. Democraţia a ajuns să facă regula în biserici şi
nu se prea mai ştie de supunere şi ascultare. Cei ce conduc adunările trebuie
să fie doar maeştrii de ceremonii şi să fie cât mai pricepuţi la aceasta. Ei nu
mai sunt părinţi spirituali ci responsabili cu buna dispoziţie a
credincioşilor. Supunerea şi ascultarea au devenit obiecte de muzeu. Citim
despre ele în Scripturi sau în alte scrieri mai vechi şi ne minunăm cât de
înguşti au putut fi credincioşii cândva.
Astăzi fiecare face ce vrea şi din
această cauză nu mai există unitate şi bună înţelegere în adunări. Am căzut în
capcana întinsă de duşman şi am crezut că suntem mai deştepţi decât Dumnezeu şi
am inventat metode noi de conducere sau reguli noi de convieţuire în
comunitate. Dar nu este nimic nou sub soare. Metodele noi nu fac altceva decât
să ducă la distrugere şi dezastru. Nu se întâmplă deodată aceasta ci în timp,
chiar de aceea sunt periculoase pentru că te trezeşti la un moment dat că nu
mai poţi face nimic, lucrurile au degenerat şi nu le mai poţi opri.
Sunt totuşi unii care sesizează pericolul
şi care caută să fie credincioşi principiilor găsite în Biblie, de fapt
credincioşi lui Dumnezeu. Sunt credincioşi care văd firescul din adunări, mai
au această capacitate de a discerne. Văd firescul din îmbrăcăminte, muzică,
predici, relaţii, etc. Ei sesizează că marea majoritate a credincioşilor nu mai
trăiesc conform valorilor stabilite de Dumnezeu ci că trăiesc după cum le place
lor, lăsându-se influenţaţi de lume. Şi hotărăsc ca ei să nu se lase înşelaţi
şi să rămână credincioşi lui Dumnezeu şi să facă în toate voia Lui. Constată
însă că nu este uşor şi întâmpină opoziţie chiar din partea celor ce se numesc
fraţi.
Întodeauna a fost o presiune asupra
Bisericii din afară. Cei necredincioşi i-au ridiculizat pe cei ce credeau în
Isus Hristos şi care căutau să fie credincioşi lui Dumnezeu în toate aspectele.
Dar nu doar din afară au fost presiuni asupra credincioşilor ci şi dinăuntru,
din mijlocul celor ce se numeau şi se numesc creştini.
A existat în istorie un grup de
credincioşi cunoscuţi sub denumirea de “puritani”. Au apărut în Anglia, undeva
în jurul anului 1600. Dintre principiile pe care le aveau putem enumera câteva:
Recunoaşterea autorităţii supreme a Bibliei; Importanţa predicării Cuvântului
ca mijloc de a-i aduce pe oameni la Hristos; Păstrarea purităţii Bisericii; O
moralitate strictă şi o ajustare severă după principiile Scripturii;
Respectarea drepturilor civile, etc.
Din cauza “îngustimii” lor au intrat
în conflict cu autorităţile vremii şi au avut mult de suferit. Când spun
autorităţi spun rege şi biserică de stat, care lucrau mână în mână.
Circa o sută din aceşti puritani au
fost printre primii colonişti care au ajuns în Noua Anglie, America de mai
târziu. Au căutat un loc în care să-şi poată trăi credinţa aşa cum au înţeles
ei, fără nici un fel de constrângere. Interesant era că aceşti credincioşi erau
buni cetăţeni, nu făceau probleme nimănui, singura lor problemă consta în aceea
că erau foarte stricţi în ceea ce priveşte viaţa lor de credinţă şi că nu voiau
să facă nici un rabat de la aceasta. Suferinţa lor de aici s-a tras.
Azi, după sute de ani, sunt încă
ridiculizaţi de unii dar şi admiraţi de alţii. Ridiculizaţi sau admiraţi pentru
că ei au căutat să trăiască în mod practic principiile găsite în Scripturi.
Pentru ei Biblia nu era o carte de poveşti, aşa cum este pentru majoritatea
creştinilor de azi, ci o Carte practică, care te învaţă cum să trăieşti viaţa
zi de zi, în toate aspectele ei.
Constatăm că şi azi ca şi în orice alt timp în istorie, marea majoritate a
creştinilor sunt mulţumiţi cu calea lată.
Din start vreau să specific că nu
includ în acel grup strict care vrea o trăire cât mai aproape de principiile
Scripturii pe legalişti. Aceştia sunt o categorie de credincioşi care au
înţeles complet greşit doctrina răscumpărării şi a lucrării de mântuire şi de
transformare lucrată de Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt. Ei sunt urmaşii
fariseilor şi cărturarilor din vremea Domnului Isus .....
Nu de ei vorbesc şi pentru a fi cât
mai bine înţeles la ce fel de credincioşi mă refer aş da exemplul lui Ioan
Botezătorul sau al apostolilor Domnului Isus care I-au spus: “Iată că noi am
lăsat totul şi te-am urmat.”
Dacă ar fi să facem un sondaj printre
oamenii care nu cunosc Scripturile şi să-i rugăm să ne spună care a fost mai
mare legalist, Ioan Botezătorul sau unul dintre fariseii certaţi de Domnul
Isus, sunt convins că Ioan Botezătorul ar fi primul pe lista legaliştilor. Şi
totuşi nu era aşa. Ba era chiar pe dos. Ioan Botezătorul a fost numit de Domnul
Isus “cel mai mare om născut din femeie”.
Şi pentru că am ajuns la Ioan
Botezătorul sunt convins că dacă el ar trăi azi şi s-ar adresa credincioşilor
din adunări cuvintele lui nu ar fi mai blânde decât au fost faţă de fariseii
din vremea lui. Pentru că azi, în adunări, marea majoritate a credincioşilor nu
sunt interesaţi de o pocăinţă reală şi autentică ci doar vor să se ascundă de
mânia viitoare a lui Dumnezeu. Nu sunt preocupaţi de gloria şi slava lui
Dumnezeu cât de faptul că nu vor ei să ardă în focul iadului. Nu le pasă de
Dumnezeu ci le pasă de pielea lor. În consecinţă trăiesc pentru ei nu pentru
Dumnezeu. Şi ei cred că Dumnezeu este impresionat de faptul că duminica mai
merg la adunare, mai cântă un cântec, mai rostesc o rugăciune, de faptul că
odată au făcut un botez sau că au ajuns la performanţa înaltă de a vorbi în
alte limbi.
Cu toate că se vede că iubesc lumea
şi lucrurile ei şi că sunt fireşti prin comportament, îmbrăcăminte şi purtare,
ei au o părere foarte bună despre ei. Libertatea în Hristos au înţeles-o în
sensul de a fi liberi să trăiască ca lumea, să facă tot ce vor şi cred că vor
merge în cer doar pentru faptul că odată au rostit formula magică: “Isus
Hristos este Domnul”.
Puţini au înţeles că libertatea de
care vorbeşte Dumnezeu este libertatea de a nu mai păcătui, de a nu mai trăi
cum trăiesc neamurile. Da, Hristos a venit să ne elibereze! Să cunoaştem
Adevărul şi să fim liberi să nu mai păcătuim. Romani 6 cu 14: “Căci păcatul nu
va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”
Şi acum ce se întâmplă? Marea
majoritate din adunări sunt lumeşti şi câţiva sunt legalişti. Dar printre ei se
află oameni care Îl caută cu toată inima pe Dumnezeu şi care văd că lucrurile
degenerează şi că credinţa multora are doar o formă dar fără conţinut. Ei văd
firescul din viaţa celor mai mulţi şi văd că Biblia este sucită după cum vrea
fiecare să-şi justifice purtarea lui lumească, văd că principiile lui Dumnezeu
sunt călcate în picioare şi poruncile Lui se desfiinţează în folosul datinilor
omeneşti. Văd toate acestea şi hotărăsc că ei nu vor trăi o astfel de credinţă
ci Îi vor fi credincioşi lui Dumnezeu în toate lucrurile. Şi începe calvarul.
Toţi se ridică împotriva lor, vorbesc
de cei din adunare nu din lume. Sunt acuzaţi că ar fi legalişti, că ar fi
fanatici, înguşti şi uneori chiar proşti. Şi, fiind în minoritate, sunt
marginalizaţi şi riculizaţi, vorbiţi cu răutate pe la spate.
Dar ce nu ştiu cei din adunare este
că adunarea aceea mai există şi Dumnezeu încă nu şi-a luat harul în totalitate
de acolo nu pentru cei mulţi ci pentru acea rămăşiţă care nu vrea cu nici un
chip să se lase atrasă pe direcţia lucrurilor fireşti şi a credinţei ieftine.
Ei au înţeles realitatea bătăliei spirituale şi au ales să o poarte prin post
şi rugăciune.
Câtă vreme vor mai exista aceşti
credincioşi va mai fi har. Când ei vor dispărea biserica va rămâne cu predici
sofisticate şi cântări, cu programe tot mai asemănătoare celor din lume, cu
forme fără viaţă.
În Luca capitolul 18 Domnul Isus
spunea: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”.
Întrebarea aceasta era pusă în contextul mai general în care Domnul vorbeşte
despre rugăciunea stăruitoare, despre aleşii Lui care strigă zi şi noapte către
El. Eu înţeleg că atunci când va veni El nu va mai găsi credinţă, adică acei credincioşi
care să vadă răul, compromisul, lumescul şi firescul din adunări şi care să
strige necurmat către Dumnezeu să aibă milă. Altfel nu am nici o îndoială că
“credinţă” va fi. Adică mult ritual religios, multe programe şi multă forfotă
“creştină”. Dar Dumnezeu nu va fi implicat în toate acestea.
Şi pericolul ca această specie de
credincioşi să dispară este real. Se fac presiuni asupra lor chiar de cei din
biserici. Şi sunt şi ei oameni. Unii poate au ajuns să se întrebe: “Oare nu
cumva ceilalţi au dreptate? Iată că sunt singur împotriva curentului. Nu cumva
eu sunt greşit şi ceilalţi văd bine?”.....
Pe voi, cei care aţi hotărât să
ascultaţi în toate de Dumnezeu şi să nu faceţi nici un compromis, vreau să vă
încurajez să nu daţi înapoi. Nu vă lăsaţi impresionaţi de lucrurile noi dar pe
care nu le găsiţi în Scripturi. Nu amestecaţi lucrurile fireşti cu cele sfinte
şi nu lăsaţi foc străin pe altarul inimilor voastre. Modelul nu este în
adunările din America şi nici din altă parte ci în Biserica Primară şi, mai
mult, la Isus. Nu lăsaţi ca presiunea celor mulţi să aducă îndoială în inimile
şi cugetele voastre. Nu lăsaţi ca batjocurile din partea celor ce-şi spun
poporul Domnului să vă demobilizeze, să vă taie din elan. Nu lăsaţi ca focul
rugăciunii să se stingă. Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă vorbesc de
rău, rugaţi-vă pentru lumină peste poporul Domnului.
Omul Lui Dumnezeu, Ieremia, a trecut
prin ceva simila Ieremia capitolul 15:
Ieremia era singur împotriva
întregului popor, a poporului care spunea că este al lui Dumnezeu, era
batjocorit de acest popor. Şi durerea nu a fost puţină. A hotărât să nu stea în
adunarea celor ce petrec, adică a fraţilor lui care se credeau bine în relaţia
lor cu Dumnezeu. Şi în locul acceptării lor şi a veseliei din părtăşia cu
fraţii lui, a preferat să îşi găsească alinare în cuvintele Domnului care au
fost o bucurie pentru inima lui.
Când vine presiunea din partea celor
mulţi există tentaţia de a ceda şi de a te conforma mulţimii. Dar Domnul îi
spune lui Ieremia că dacă îi va rămâne credincios nu el se va întoarce la
fraţii lui ci ei se vor întoarce la el. Chiar dacă va fi greu şi vor fi multe
lupte, Domnul îl va însoţi şi ocroti.
Ce să facă cei ce nu vor să ia parte la
slobozenia şi petrecerile cu tentă de duhovnicesc din adunările de azi? Cărora
li se strigă de către fraţi: “Hei! Cine eşti tu? Te crezi mai bun ca noi?”.
Aşa cum Îi cerea Dumnezeu lui Ieremia
soluţia este o mai mare apropiere de Domnul, o dorinţă mai puternică pentru a
putea deosebi ce este de preţ de ce nu este de preţ, şi o cercetare mai adâncă
a ceea ce poartă eticheta “creştin”. Nu toţi care îşi spun Israel sunt Israel.
Şi trebuie luptat cu gândul îndoielii pe care cel rău îl va aduce şi care va
suna cam aşa: “Cine te crezi? Eşti tu mai sfânt ca alţii? Dacă ei au dreptate
şi tu te înşeli?”
Fie că această şoaptă va fi rostită
de “fraţi” sau “surori”, fie că va fi doar la nivelul gândului tău, atunci când
te vei trezi singur, tu trebuie să ştii ce crezi şi să nu te clatini. Şi
răspunsul hotărât de a rămâne credincios lui Dumnezeu în toate aspectele şi
detaliile să fie într-un duh smerit, recunoscând că nu eşti mai bun ca alţii ci
a fost şi este doar mila şi bunătatea lui Dumnezeu că valul înşelării, al
firescului şi al vieţii superficiale, nu te-a cuprins şi pe tine.
Dar mergi hotărât înainte pe calea
îngustă pe care merg puţini.
" Presiunea credicioșilor firești " ( Fragmente ) . Sursa www.radiounison.com
___________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
Dovezi ale lipsei plinătaţii Duhului Sfânt
- atitudini fireşti (caracteristice creştinului lumesc)
– gânduri imorale
– neascultare
– gelozie şi invidie
– lipsa dragostei pentru Dumnezeu
- lipsa dragostei pentru cei din jur
- lipsa dorinţei de-a studia Biblia
- dragoste pentru " lume" ca sistem de valori
– viaţă slabă de rugăciune
– îngrijorari
– mânie şi nerăbdare
– spirit critic
– încăpăţânare
- necinste
– necredinţă
– slăbiciune
Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt să putem realiza roadele Duhului
(Gal. 5:22).
Nu ştiu de ce, dar alergăm după daruri şi nu după roade! Ce e mai important?
___________________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
POCĂINŢA LA CONTROL
.
O radiografie completă a modului cum este ințeleasă dar mai ales aplicată pocăința de către creștinii de azi (np).
1.Pocaința mimată
“Pocăit”, un termen devenit un invectiv
în spaţiul românesc. Apelativul „pocăitule” are, în general, o
conotaţie vădit dispreţuitoare. „Pocăiţi” sunt consideraţi a fi cei care
aparţin denominaţiilor evanghelice. Şi totuşi, astăzi, însuşirea
acestei titulaturi nu mai comportă semnificaţia reală pe care o poartă
termenul în sine. Mulţi pocăiţi nu mai sunt pocăiţi. Asta se vede
limpede. Chiar şi de către cei din afara tronsonului evanghelic.
Pocăinţa este mult subdimensionată. Totuşi nu e dispărută încă. Dar o reevaluare se impune în mod cert.
A te pocăi, în termenii contemporani,
nu este mare lucru. Pentru mulţi, pocăinţa implică doar o schimbare a
etichetei religioase. Dacă până mai ieri cineva era membru practicant
sau nepracticant al unei confesiuni istorice, prin schimbarea
membralităţii într-o biserică neoprotestantă, respectivul devine astfel
pocăit.
Omul, nesatisfăcut cu ce oferea
climatul religios anterior, este convins că învăţătura pocăiţilor este
mult mai apropiată de revelaţia scripturală.
Mai mult, consideră că adoptarea
acestei învăţături îi asigură şi o mai mare certitudine în privinţa
eternităţii. Şi atunci, schimbarea macazului se face cu destul de multă
uşurinţă, eventual cu câteva zgârieturi din partea celor care au fost
coreligionarii respectivului. Dar efectele în viaţa spirituală a celor
pocăiţi în asemenea manieră sunt subţiri sau inexistente.
Ce să mai vorbim de cei cu o moştenire
evanghelică? Pocăinţa copiilor din familii cu tradiţie neoprotestantă
este uneori atât de inconsistentă încât trece efectiv neobservată.
Unii, ca să îngroaşe gluma, afirmă
prostesc faptul că „s-au născut în pocăinţă”. Atunci să nu ne mirăm că
un procent covârşitor de români s-a născut creştin. Săracii de ei şi
săracii de noi dacă ne mulţumim cu astfel de start în viaţa spirituală!
Oameni plini de sine, lipsiţi de patos pentru slujire, cu tendinţe lumeşti şi materialiste umplu astăzi bisericile evanghelice !!!
Nu ne putem măguli cu numărul
membrilor. Calitatea vieţii creştine a multora lasă de dorit. Iar dacă
unii chiar încep să trăiască diferit de restul societăţii, faptul acesta
nu schimbă realitatea că un număr alarmant de membri ai bisericilor
noastre doar au adulmecat pocăinţa.
Cu toate negaţiile posibile şi cu
eventualele explicaţii sofisticate teologic ale unora că respectivii
sunt încă prunci spiritual, refuz să admit că pocăinţa a avut loc în
dreptul unora. Ştiu bineînţeles că pruncia spirituală se caracterizează
încă prin alunecări în păcat, dar ce ne facem cu o trăire conştientă,
perpetuă şi durabilă în păcat?
Cum explicăm indiferenţa crasă a
membrilor noştri pentru rugăciune, pentru citirea Bibliei sau chiar
pentru simpla prezenţă la serviciile de cult, ca să nu mai pomenim de o
implicare semnificativă?
2.Pocaința subminată
Pocăinţa este percepută în vremurile
noastre în termeni foarte vagi şi lipsiţi de radicalism. Lipsa dovezilor
pocăinţei l-a intrigat şi pe Ioan Botezătorul. Oare de ce nu ne-ar
tulbura şi pe noi? Dacă „puii de năpârci” din vremea noastră sunt
acceptaţi cu uşurinţă ca membri şi asiguraţi că viaţa lor cu Dumnezeu
este pe coordonate bune, asta înseamnă că nici măcar noi, liderii, nu
mai ştim să cântărim experienţa religioasă măcar la nivelul la care o
făcea profetul pustiei.
Ori, sinceri să fim, pocăinţa implică
mult mai mult decât se mai solicită astăzi. Dacă teologul german
Dietrich Bonhoeffer insista, în secolul trecut, că nu putem accepta
noţiunea de har ieftin sau de credinţă comodă, de ce noi, astăzi, am
îndulci sau suprasimplifica Evanghelia?
Să nu mă înţelegeţi greşit! Eu nu spun
că nu se mai propovăduieşte pocăinţa în mediul evanghelic românesc, ci
doar că este promovată o pocăinţă lipsită de valenţe scripturale sau
neconformă cu exigenţele divine!
De fapt, ca să crezi în Hristos, mai
întâi trebuie să realizezi starea deplorabilă în care te găseşti, să
deteşti acea stare şi să faci ceva pentru a o elimina. Pocăinţa faţă de
Dumnezeu precede credinţa în lucrarea lui Hristos.
Recunoaşterea, regretarea şi renunţarea
la păcat se plasează în mod logic înaintea credinţei în Cel care aduce
remediul pentru păcat. Iar fără o pocăinţă veritabilă nu se poate vorbi
de o credinţă mântuitoare. Dacă un om nu conştientizează realmente că
este un păcătos incurabil, nu va căuta cu disperare o soluţie
mântuitoare. O inimă este pregătită să creadă doar dacă în prealabil s-a
pocăit aşa cum trebuie.
Nu se grăbeşte nimeni să se dea pe mâna
medicilor chirurgi dacă nu a realizat că boala respectivă este gravă.
Nimeni nu repară o maşină dacă nu constată în prealabil o defecţiune.
Nimeni nu face curăţenie dacă nu observă mai întâi mizeria. Nu are sens
să crezi şi să accepţi soluţia cerului dacă nu te vezi un păcătos.
3.Pocaința concretizată
Pocăinţa este cea care zdrobeşte
pretenţiile umane. Dacă nu vezi păcatul din viaţa ta la fel de negru
precum îl vede Dumnezeu, dacă mai consideri că ai anumite merite, că
eşti cineva, că ai o reputaţie religioasă, atunci pocăinţa nu s-a produs
în măsura necesară în viaţa ta! Sunt consternat când aud prin biserici
rugăciuni de genul: „Doamne, dacă te-am întristat cu ceva, te rog frumos
să mă ierţi”.
Această generalizare indică o inimă
lipsită de dorinţa unei pocăinţe autentice. Pocăinţa se exprimă
specific, nominal. Enumerarea păcatelor, identificarea lor precisă,
exprimarea lor concretă arată că eşti convins pe deplin că acele stări,
atitudini sau fapte l-au întristat pe Dumnezeu şi că te doare şi pe tine
de ele.
Iar dacă este să mai continuăm
radiografierea întoarcerii la Dumnezeu, ea se manifestă întotdeauna prin
durere sufletească. Termenii ebraici care desemnează pocăinţa de traduc
prin a geme sau a gâfâi. Colegul de rugăciune al vameşului arogant se
bătea cu pumnul în piept şi invoca mila divină, iar femeia păcătoasă
avea lacrimi suficiente ca să ude picioarele Mântuitorului.
Ce să spunem de zilele noastre?
Batistele au cam ieşit din uz, făcând excepţie perioadele în care
oamenii mai contractează vreo gripă. Ca să nu mai spunem că pocăinţa în
termeni iudaici era asociată pe lângă plâns, cu post, cenuşă, saci şi
ţărână presărată pe cap. Probabil ne vine să râdem de asemenea gesturi.
Le cotăm drept prea deplasate, prea dure. Dar ar trebui să plângem. Să
plângem lipsa noastră de sensibilitate la păcat.
Atât de împietriţi suntem încât nici nu
mai vedem necesar să vărsăm lacrimi. Convertirile inconsistente,
acompaniate de explicaţii seci precum: „nu trebuie să simţi nimic. Nu
trebuie să te bazezi pe sentimente”, fac din bisericile noastre o
adunătură de oameni insensibili la propriul păcat.
Este adevărat că nu ne fundamentăm
siguranţa pe lacrimile pocăinţei, dar nici nu anulăm plânsul pentru
păcat. Petru a plâns cu amar când a realizat ce a înfăptuit. Psalmistul
spunea că îl doare de păcatul lui (Ps. 38:18). Unii, de durere, şi-au
sfâşiat chiar hainele. Ştiu că asemenea stări nu sunt în armonie cu
ordinea, pioşenia şi chiar rigiditatea din unele biserici, dar vă
reamintesc faptul că marile treziri au început prin pocăinţă. Atât de
mari erau strigătele oamenilor după Dumnezeu încât se auzeau de la mari
distanţe.
Astăzi, dacă suntem prea mândri ca să
ne pocăim, nu vom înregistra nici rezultatele spirituale la care visăm!
Ne este ruşine de oameni, ne este ruşine cu păcatul nostru şi de aceea
îl mascăm. Dar vine o zi când ceea ce am făcut la întuneric se va vesti
de pe acoperişul caselor! Mai bine le scoatem astăzi la lumină printr-o
pocăinţă concretă şi sfâşietoare.
4.Pocaința validată
Am analizat ani la rând modul în care
se convertesc diverşi oameni. Sunt sigur că au făcut-o şi alţii.
Constatarea mea este că se înregistrează uneori doar un uşor regret,
manifestat poate prin niscaiva lacrimi. Dar o exprimare reală a
pocăinţei se face prin renunţare, nu doar prin remuşcare. Cain, Esau şi
Iuda s-au căit, dar nu s-au pocăit. A fost doar o agonie a disperării
care nu s-a finalizat într-o îndreptare a situaţiei. A fost, în termeni
paulini, o întristare a lumii care nu duce la pocăinţă (2 Cor. 7:10).
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte
şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).
Cocoloşirea unor practici, menţinerea
lor, arată că mulţi încă nu au rupt-o cu păcatul, nu au fugit de
stricăciunea care este în lume şi că nu şi-au răstignit firea
pământească cu patimile şi poftele ei.
Efesenii ne dau o lecţie zdrobitoare
prin faptul că au ars cărţile de vrăjitorie care valorau enorm. O inimă
lipită de idolii de odinioară este o inimă nepocăită. Ca să-l dau ca
exemplu pozitiv şi pe Zacheu, el a fost atât de marcat de puritatea lui
Hristos încât a fost dispus să dea jumătatea din averea sa înapoi şi să
restituie împătrit celor nedreptăţiţi. Cât ne-a costat pe noi pocăinţa?
Cât te-a costat pe tine? Ţi-ai asumat consecinţele trăirii tale în
neascultare? Ţi-ai reparat relaţiile? Ţi-ai reglat conturile? Sau eşti
atât de iubitor de tine însuţi încât eşti dispus să faci orice doar
pentru aţi apăra imaginea? Ai aruncat sticlele cu băutura care te-a
robit? Ai eliminat cărţile care te-au întunecat? Ai decis ferm să nu mai
vizionezi ceea ce te seducea odinioară? Ai recunoscut ilegalităţile din
afacerile tale? Ai renunţat la garderoba din trecut prin care te etalai
şi aţâţai pe alţii? Ai distrus orice ingredient de păgânătate din viaţa
ta? Fără a fi făcut acestea şi multe altele, pocăinţa cuiva este de doi
bani.
Un aspect final, este acela că pocăinţa
trebuie să culmineze cu o experienţă conştientă a prezenţei lui
Dumnezeu. Lipsa bucuriei mântuirii, absenţa dorinţei după rugăciune,
inexistenţa vieţii îmbelşugate din Hristos trebuie să ne dea serios de
gândit. Noi nu ne bazăm siguranţa mântuirii pe faptul că ne-am pocăit,
ci pe experienţa concretă cu Dumnezeu care derivă din pocăinţă. Dacă
pocăinţa este aspectul negativ al convertirii, credinţa fiind aspectul
pozitiv al acesteia, atunci convertirea trebuie să se consume într-o
experimentare a mântuirii la modul cel mai evident posibil. Doar o
presupunere vagă a unei pocăinţe şi asumarea unei credinţe intelectuale
cu care se laudă chiar şi credinţele tradiţionale, ca să nu spun că şi
dracii şi-o revendică, nu ne garantează un start bun în relaţia cu
Dumnezeu.
Dar pocăinţa autentică, acompaniată de
credinţă sinceră, conduce la o percepere incontestabilă a prezenţei
Duhului Sfânt. Aşadar pocăinţa produce sau cauzează iniţierea în
creştinism. Pocăinţa este primul pas spre Dumnezeu. Fără de ea, nici
măcar nu s-a pus temelia vieţii spirituale.
Pocăinţa, conform relatărilor biblice,
trebuie să fie urmată de revărsarea perceptibilă a darului Duhului lui
Dumnezeu. Prin aceasta creştinii din biserica primară au constat că
Dumnezeu a dat şi respectivilor pocăinţa ca să aibă viaţa! Pocăinţa nu
s-a produs la modul plenar dacă nu a adus după sine o confirmare divină.
Validarea pocăinţei o face Dumnezeu şi nu oamenii. Noi putem doar să
punctăm modul în care oamenii trebuie să se întoarcă la Dumnezeu.
Replica divină pentru pocăinţa cuiva
este însă observată şi de noi. De aceea, o evaluare a pocăinţei este
absolut indispensabilă. Chiar dacă este un adevăr care ţine de debut şi
unii ar fi preferat să se fi discutat despre aspecte profunde ale vieţii
creştine, consider că fără un început bun, nu are sens să abordăm
chestiuni mai avansate.
De aceea, vă îndemn cu toată dragostea,
verificaţi-vă pocăinţa. Dacă nu aţi început bine, tot ceea ce s-a zidit
ulterior se va nărui. Dar sper din toată inima ca măcar cineva să-şi
măsoare întoarcerea la Dumnezeu după standardele biblice şi nicidecum
după cele ale vremii.
“POCAINTA LA CONTROL de Daniel Grigoriciuc
(Sursa www. Perlasuferintei.ro- fragmente)
________________________________________________________________________________
Pastorul Iacob Coman, face o mărturie şocantă!
Un frate pastor mi-a
recomandat să ascult mesajul pastorului adventist Iacob Coman, care se
pare că s-a lăsat ,,pradă” sincerității și s-a apucat să spună lucruri
pe care – pot sa mărturisesc – nu le-am mai auzit niciodată, și nici nu
am crezut că o să le aud vreodată din gura unui pastor, și mai ales
spuse public, de la amvonul bisericii.
Aproape
că încep să am curajul să cred că ne aflăm în faţa unei treziri
spirituale, de mare anvergură, trezire pe care o așteptăm cu toți de
foarte mult timp.
Din
istoria biblică aflam că atunci când un împărat bun și cu frică de
Dumnezeu, a urcat pe tron, el a început prin a-și asuma păcatele
poporului, începând să-și ceara iertare de la Dumnezeu, în numele
poporului, (Nemia, Daniel, etc), după care Dumnezeu a început să lucreze
cu acel popor și să aducă trezire și zile bune pentru popor.
Dar să revin, la
predica acestui pastor, care are un subiect foarte dur, adresat în
primul rând pastorilor, dar și ascultătorilor.
Iacob Coman recunoaște public păcatul de care este afectat tot poporul, dar mai ales, pastorii.
Sinceritatea
cu care își recunoaște acesta păcatele, nu numai pe ale sale, dar spune
ca este o stare generală, lucrul acesta ma face să cred că se fac pași
(chiar dacă mărunți) spre o trezire, fie ea şi în cercuri restrânse.
Sper
să se molipsească și alți păstori, de la acest pastor sincer, fiindcă
astfel poate se va îndura Dumnezeu și va aduce trezirea intre noi, lucru
de care avem nevoie, ca de aerul pe car-l respiram în fiecare moment.
Aşa
cum am specificat anterior, Iacob Coman aparţine bisericii Adventiste.
Oare sa fie această problemă doar a lor, a fraților adventiști?
Oare sa fie doar cate un caz izolat, chiar și în rândurile lor?
Dar dacă situația este extinsă, la nivelul tuturor Confesiunilor Evanghelice!?
Vă rog urmăriți mesajul acestui frate și dați-vă cu părerea și voi.
Mesajul
este lung, dar merită ascultat, vă asigur că n-o să vă pară rău. Dacă
totuși nu dispuneți de timp suficient, vă rog să-l ascultați măcar de la
minutul 31.
Sursa si VIDEO
http://family2fam.wordpress.com/2014/03/15/pastorul-iacob-coman-face-o-marturie-socanta/
______________________________________________________________________________
Linkuri crestine partenere :
http://muzicacrestinanet.wordpress.com
http://matrimoniale-crestine-net.wordpress.com
http://crestiniiazi.wordpress.com/muzica-crestina/
http://crestiniiazi.wordpress.com
https://corectitudinea-politica.blogspot.ro/
crestin total, crestin total schimbat, total schimbat
