Una dintre instituţiile medievale ale Bisericii a terorizat timp de câteva secole oamenii nevinovaţi. Inchiziţia spaniolă, în principal, a fost de vină pentru schingiuirea şi uciderea a sute de mii de nevinovaţi, femei, copii şi bărbaţi acuzaţi de „iudaism“ sau erezie.
Iniţial, creştinismul era propovăduit ca o religie a iubirii şi a păcii. Odată cu transformarea creştinismului în religie oficială şi mai apoi instituţionalizare acesteia, lucrurile au început să se schimbe. Doctrina creştină a fost interpretată în funcţie de interesele puterii religioase sau laice, ambele ajungând să împartă interese politice şi economice.
Mai mult decât atât, religia a ajuns să fie folosită ca o armă împotriva tuturor celor incomozi sau nesupuşi. În evul mediu, Biserica catolică, stăpâna spirituală şi nu numai a întregului Occident, a inventat o armă mortală de represiune, culmea în numele unei religii a iubirii şi a păcii. A fost vorba de o instituţie odioasă renumită pentru crime, torturi şi decizii arbitrare, de o cruzime ieşită din comun. S-a numit Inchiziţia şi era un soi de ”poliţie religioasă”, în slujba Bisericii dar şi a puterii laice co-interesate. Victimele erau în mare parte oameni nevinovaţi a căror singură vină era fie că au deranjat interesele Bisericii sau a marilor feudali agreeaţi de Biserică, fie pur şi simplu s-au aflat la locul nepotrivit.
”Poliţia religioasă” inventată de Biserică contra "ereticilor"
Inchiziţia a apărut ca o reacţie a Bisericii la aşa numitele "erezii". Propriu-zis toţi cei care se abăteau de la doctrina oficială a Bisericii Catolice (rezulat al Conciiliilor Ecumenice de dupa secolul IV) erau consideraţi eretici. Cu alte cuvinte orice om care interpreta altfel dogma decât varianta acceptată oficial era considerat un eretic, un ”rătăcit” care trebuie pedepsit. Încă de la începuturile creştinismului ereticii erau consideraţi o ameninţare, priviţi ca un factor destabilizator al comunităţii creştine.
Odată cu edictul din 380 dHr dat de împăratul roman Teodosius I, creştinismul devenea religia oficială a Imperiului. Iar doctrina oficială devenea singura doctrină acceptată de primele instituţii religioase. Cine îşi lua libertatea de a interpreta dogma diferit faţă de versiunea oficială îşi putea pierde viaţa. Primul condamnat ca eretic a fost Prisciliano de Avila în secolul IV d Hr. Acesta a fost executat pentru opiniile sale religioase. În general însă, până în evul mediu, nu a existat o instituţie ataşată Bisericii care să combată erezia şi să vâneze "ereticii". Abia în secolul al XIII lea s-a pus problema înfiinţării unei astfel de instituţii, după un nou val de abateri de la dogma oficiala a Bisericii de stat în secolele XI-XII. Cel care a pus bazele din punct de vedere teoretic şi teologic al acestei veritabile ”poliţii religioase” a fost un teolog faimos în evul mediu.
Se numea Toma de Aquino, a trăit în Italia secolului al XIII lea şi spunea că „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”. Ca atare cei care nu aderau şi nu respectau principiile şi voinţa Bisericii erau consideraţi eretici, ”rătăciţi”, ”păgâni”, adică elemente periculoase care trebuiau aduse pe ”drumul cel bun”, adică cel propovăduit de Biserică. Teologul italian cerea ca ereticii să fie pedepsiţi la prima abatere prin excomunicare, adică alungarea din sânul Bisericii, lucru care atrăgea după sine indirect şi moartea.
Adică orice creştin putea să ucidă un excomunicat fără pedeapsă. Pentru ereticii care recidivau Toma de Aquino propunea pedeapsa cu moartea. Ideile teologului italian erau deja puse în practică de papa Grigore al IX lea, tot în secolul al XIII lea, care înfiinţase deja o astfel de institutie , dată în grija călugărilor dominicani.
Această instituţie îşi avea rădăcinile în bula papală ”Ad abolendam”, dată în secolul al XII lea, prin care era legalizată lupta împotriva ereticilor. Forma clasică a Inchiziţiei va fi atinsă însă abia în secolul al XV lea. În anul 1478, regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, doi catolici fervenţi, renumiţi pentru misiunea de recucerire a Spaniei de sub stăpânirea maură, au fondat Inchiziţia spaniolă. Era un tribunal religios destinat menţinerii şi respectării cu stricteţe a principiilor catolice în Spania.
Inchiziţia spaniolă servea de altfel şi interesele monarhiei spaniole. Tocmai de aceea jurisdicţia lor a fost extinsă asupra evreilor şi maurilor din Spania, într-o încercare de epurare etnică şi religioasă, făcută într-un mod odios. Inchiziţia Spaniolă va fi de altfel cea care va oferi acestei instituţii, renumele de tristă amintire, prin practici greu de imaginat chiar şi într-o epocă a violenţei, precum evul mediu.
Copii arşi pe rug, oameni nevinovaţi torturaţi ani de zile şi familii distruse în numele religiei
Dintr-un tribunal religios menit iniţial să combată erezia, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie care pur şi simplu teroriza întreaga populaţie. Tentaculele Inchiziţiei şi ororile sale s-au împrăştiat nu doar în Spania şi Portugalia, dar şi în toate coloniile acestor state medievale. Nu erau în siguranţă nici măcar călătorii străini care străbăteau teritoriile aflate sub jurisdicţia Inchiziţiei. Inchizitorii, oameni ai Bisericii, judecau arbitrar şi trimiteau de multe ori la moarte oameni nevinovaţi, familii întregi sau copii, în baza unor argumente stupide, fără probe şi fără anchete desfăşurate temeinic.
Câteva cazuri abominabile sunt grăitoare asupra modului în care lucra Inchiziţia în perioada Evului Mediu Târziu. Unul dintre cele mai tulburătoare cazuri a fost cel al unei tinere însărcinate în şase luni din oraşul Sevilla. A murit în urma unor torturi îngrozitoare, singura ei vină fiind aceea că sora ei, María de Bohórquez, citise nişte cărţi protestante. Întâmplarea a avut loc la finele secolului al XVI lea în oraşul spaniol Sevillia. María de Bohórquez o tânără nobilă deosebit de cultă începuse că citească cărţi lutherane. Era atrasă de principiile religioase expuse.
A fost însă reclamată Inchiziţiei. A fost de ajuns pentru a fi condamnată şi executată, după numeroase torturi şi un simulacru de proces. Culmea, Jane de Bohórquez, sora ei a fost şi ea arestată, fără nicio vină. Tânăra era însărcinată în luna a şasea. Cu toate acestea a fost torturată cumplit şi ţinută fără nicio dovadă în temniţă. Femeia a născut în teminţele Inchiziţiei. A petrecut doar opt zile alături de prunc. Copilul i-a fost luat, iar Jane a fost din nou torturată şi bătută. A murit din cauza loviturilor.
Culmea, la scurt timp Inchizitorii i-au proclamat nevinovăţia. Un alt caz îngrozitor a avut loc tot în secolul al XVI lea, de această dată însă în colonia spaniolă Mexic. În 1590, respectabila familie Carbajal, formată din soţii Luis şi Francesca dar şi cei opt copii ai lor, majoritatea minori, au fost arestaţi brusc de Inchiziţie. Pur şi simplu fără niciun motiv. Pentru a putea fi torturaţi, inchizitorii i-au acuzat de practicarea iudaismului. O acuzaţie fără niciun fel de dovadă. Atât cei doi soţi dar şi copiii lor, au fost torturaţi crunt. În urma caznelor, Francesca a cedat şi a ajuns să mărturisească că soţul şi cei opt copii sunt vinovaţi. La rândul său, unul dintre fii lui Luis Carbajal, sub presiunea torturii a fost obligat să mărturisească contra fraţilor şi părinţilor.
În 1596, Francesca şi cinci dintre copii au fost arşi pe rug, iar Luis a murit în închisoare înainte de a fi executat. Doar trei copii au reuşit să scape de moarte. De altfel Inchiziţia nu se sfia să ucidă copii. Cel mai renumit caz a fost al unei copile de 10 ani numită Ines Esteban. Aceasta a trăit în oraşul spaniol Herrera de Duque în secolul al XV lea. Era cunoscută pentru viziunile şi profeţiile sale. Joaca sa de copil a fost luată însă în serios de inchizitori. După ce au torturat-o, au condamnat-o la moarte pe rug. Sute de astfel de cazuri au fost înregistrate în dreptul Inchiziţiei. La toate acestea se adaugă şi persecuţiile şi crimele îndreptate împotriva maurilor şi evreilor din Spania.
Tortură şi temniţă în numele lui Hristos
Metodele Inchiziţiei erau deosebit de brutale şi deloc în concordanţă cu doctrina religioasă în numele căruia acţionau. Propriu-zis inchizitorii acţionau la fiecare denunţ. Nu conta calitatea sau faima denunţătorului. Nici măcar nu încercau să afle dacă denunţătorul avea dreptate. Pur şi simplu orice acuzaţie era luată drept adevăr absolut încă din prima clipă. Tocmai de aceea, mulţi oameni ajungeau să-şi denunţe rivalii sau cei pe doreau să se răzbune fiind convinşi că odată luaţi în vizorul Inchiziţiei nu mai aveau scăpare.
De altfel, era de ajuns să fie acuzat de iudaism, de practici eretice sau vrăjitoare, pentru a fi ars pe rug. Anchetatorii nu încercau să administreze probe sau să vadă dacă acuzaţiile erau reale sau false. Pur şi simplu îl torturau pe acuzat până murea, îşi pierdea minţile sau pur şi simplu mărturisea orice i se cerea numai pentru a scăpa de durere. Apoi soarta sa era pecetluită. Era ars pe rug, în majoritatea cazurilor. Hellen Herbe, în lucrarea sa ”Dark Side of Chrtistian History” descrie procedura standard a Inchiziţiei. Mai precis, acuzaţii erau lăsaţi 40 de zile să mărturisească vina şi să se căiască.
După această perioadă, acuzaţii erau ridicaţi de acasă şi duşi la sediul Inchiziţiei pentru a fi anchetaţi. Conform Conciliului de la Harbonne se ordona ca să nu fie cruţaţi nici femeile, nici copiii. Imediat după prezentarea în faţa anchetatorului, acuzatului i se confisca averea, pe motiv că aceasta trebuie să acopere cheltuielile de judecată. Dacă acuzatul nega acuzaţiile sau nu mărturisea cum îşi dorea inchzitorul, urma inevitabil tortura. Exista de altfel şi un manual de procedură al inchizitorului care descrie metoda brutală de a smulge informaţiile.
Este vorba despre ”Practica Inquistiorum„ începută de Bernardus Guidonis şi ”Directorium Inquisitorum”, scrisă de Nicolaus Eymerich, mare Inchizitor al Aragonului. Iată ce spune unul dintre capitolele dedicate smulgerii informaţiilor de la acuzat. ”Tortura nu este o metodă infailibilă de obţine adevărul. Sunt oameni care la prima senzaţie de durere acută vor mărturisi şi ce n-au făcut. Alţii sunt atât de rezistenţi şi îndărătnici încât îndură şi cele mai crude torturi.
Prima metodă de tortură folosită era numită ”strappado”. Acuzatul era legat cu mâinile la spate şi urcat până în tavanul celulei cu un sistem de scripeţi. De fiecare picior îi era atârnată o greutate de 45 de kilograme. La fiecare ridicare, braţele condamnatului erau în pragul dizlocării. De altfel călăul dădea de multe ori drumul brusc la funie şi oprea procesul la fel de brusc, cauzând răni, dizlocări şi o durere constantă. O altă metodă, dacă acuzatul se dovedea a fi necooperant,era ţintuirea pe o cruce. Apoi călăul lua un ciocan şi îi rupea mâinile şi picioarele în două locuri. Dacă mărturisea era ”cruţat” cu o moarte rapidă. Dacă nu, era lăsat să moară din cauza rănilor.
După fiecare repriză de tortură, care putea fi oricând fatală acuzatului, prizonierul era dus în celule întunecate. Nu avea lumină, ventilaţie şi de obicei erau ţinut în lanţuri în aşa fel încât să poată dormi doar în picioare sau întins pe piatra rece a celulei. Nu avea voie să vorbească cu nimeni. De multe ori era înfometat şi însetat. O parte îşi pierdeau minţile. Henry Charles Lea scrie că din cauza terorii psihice şi fizice asupra acuzatului, acesta ajungea să-şi denunţe familia, prietenii şi să recunoscă crime abominabile pe care nici nu le-a comis. Inchizitorii, spun diverşi autori, erau dezumanizaţi şi nu doreau decât să-l pedepsească pe acuzat. Nu-i interesa adevărul ci doar mărturisirea şi ”purificarea prin foc”. Nici până astăzi nu se ştie cu exactitate numărul victimelor Inchiziţiei.
Toate acestea dovedesc inca odata cat de mult sa indepartat Biserica Oficiala Catolica de crestinismul propovaduit de Hristos si apostoli spre o forma de pseudo-crestinism barbar .
sursa : https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/crimele-facute-in-numele-lui-hristos-oamenii-1841597.html
..
