Creștinul azi

                                                                        1 Ioan 2: 15

                                                                                     

                                                                               

                                                                   
           


                                              Presiunea credincioșilor firești



       Este evident faptul că trăim în vremurile din urmă. Unul dintre semnele care arată spre aceasta este şi faptul că bisericile au început să semene tot mai mult cu lumea, că lucrurile fireşti au pus stăpânire pe marea majoritate a credincioşilor, în special pe tinerii din adunări. Cel puţin aşa cred 89% dintre cei  care şi-au spus părerea în legătură cu starea tinerilor din adunările de pocăiţi.

De o bună bucată de vreme critica nu-şi mai are loc în adunări. Democraţia a ajuns să facă regula în biserici şi nu se prea mai ştie de supunere şi ascultare. Cei ce conduc adunările trebuie să fie doar maeştrii de ceremonii şi să fie cât mai pricepuţi la aceasta. Ei nu mai sunt părinţi spirituali ci responsabili cu buna dispoziţie a credincioşilor. Supunerea şi ascultarea au devenit obiecte de muzeu. Citim despre ele în Scripturi sau în alte scrieri mai vechi şi ne minunăm cât de înguşti au putut fi credincioşii cândva.
Astăzi fiecare face ce vrea şi din această cauză nu mai există unitate şi bună înţelegere în adunări. Am căzut în capcana întinsă de duşman şi am crezut că suntem mai deştepţi decât Dumnezeu şi am inventat metode noi de conducere sau reguli noi de convieţuire în comunitate. Dar nu este nimic nou sub soare. Metodele noi nu fac altceva decât să ducă la distrugere şi dezastru. Nu se întâmplă deodată aceasta ci în timp, chiar de aceea sunt periculoase pentru că te trezeşti la un moment dat că nu mai poţi face nimic, lucrurile au degenerat şi nu le mai poţi opri.

Sunt totuşi unii care sesizează pericolul şi care caută să fie credincioşi principiilor găsite în Biblie, de fapt credincioşi lui Dumnezeu. Sunt credincioşi care văd firescul din adunări, mai au această capacitate de a discerne. Văd firescul din îmbrăcăminte, muzică, predici, relaţii, etc. Ei sesizează că marea majoritate a credincioşilor nu mai trăiesc conform valorilor stabilite de Dumnezeu ci că trăiesc după cum le place lor, lăsându-se influenţaţi de lume. Şi hotărăsc ca ei să nu se lase înşelaţi şi să rămână credincioşi lui Dumnezeu şi să facă în toate voia Lui. Constată însă că nu este uşor şi întâmpină opoziţie chiar din partea celor ce se numesc fraţi.

Întodeauna a fost o presiune asupra Bisericii din afară. Cei necredincioşi i-au ridiculizat pe cei ce credeau în Isus Hristos şi care căutau să fie credincioşi lui Dumnezeu în toate aspectele. Dar nu doar din afară au fost presiuni asupra credincioşilor ci şi dinăuntru, din mijlocul celor ce se numeau şi se numesc creştini.

A existat în istorie un grup de credincioşi cunoscuţi sub denumirea de “puritani”. Au apărut în Anglia, undeva în jurul anului 1600. Dintre principiile pe care le aveau putem enumera câteva: Recunoaşterea autorităţii supreme a Bibliei; Importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de a-i aduce pe oameni la Hristos; Păstrarea purităţii Bisericii; O moralitate strictă şi o ajustare severă după principiile Scripturii; Respectarea drepturilor civile, etc.

Din cauza “îngustimii” lor au intrat în conflict cu autorităţile vremii şi au avut mult de suferit. Când spun autorităţi spun rege şi biserică de stat, care lucrau mână în mână.

Circa o sută din aceşti puritani au fost printre primii colonişti care au ajuns în Noua Anglie, America de mai târziu. Au căutat un loc în care să-şi poată trăi credinţa aşa cum au înţeles ei, fără nici un fel de constrângere. Interesant era că aceşti credincioşi erau buni cetăţeni, nu făceau probleme nimănui, singura lor problemă consta în aceea că erau foarte stricţi în ceea ce priveşte viaţa lor de credinţă şi că nu voiau să facă nici un rabat de la aceasta. Suferinţa lor de aici s-a tras.

Azi, după sute de ani, sunt încă ridiculizaţi de unii dar şi admiraţi de alţii. Ridiculizaţi sau admiraţi pentru că ei au căutat să trăiască în mod practic principiile găsite în Scripturi. Pentru ei Biblia nu era o carte de poveşti, aşa cum este pentru majoritatea creştinilor de azi, ci o Carte practică, care te învaţă cum să trăieşti viaţa zi de zi, în toate aspectele ei.

Constatăm că şi azi ca şi în orice alt timp în istorie, marea majoritate a creştinilor sunt mulţumiţi cu calea lată.

Din start vreau să specific că nu includ în acel grup strict care vrea o trăire cât mai aproape de principiile Scripturii pe legalişti. Aceştia sunt o categorie de credincioşi care au înţeles complet greşit doctrina răscumpărării şi a lucrării de mântuire şi de transformare lucrată de Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt. Ei sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor din vremea Domnului Isus .....

Nu de ei vorbesc şi pentru a fi cât mai bine înţeles la ce fel de credincioşi mă refer aş da exemplul lui Ioan Botezătorul sau al apostolilor Domnului Isus care I-au spus: “Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat.”

Dacă ar fi să facem un sondaj printre oamenii care nu cunosc Scripturile şi să-i rugăm să ne spună care a fost mai mare legalist, Ioan Botezătorul sau unul dintre fariseii certaţi de Domnul Isus, sunt convins că Ioan Botezătorul ar fi primul pe lista legaliştilor. Şi totuşi nu era aşa. Ba era chiar pe dos. Ioan Botezătorul a fost numit de Domnul Isus “cel mai mare om născut din femeie”.

Şi pentru că am ajuns la Ioan Botezătorul sunt convins că dacă el ar trăi azi şi s-ar adresa credincioşilor din adunări cuvintele lui nu ar fi mai blânde decât au fost faţă de fariseii din vremea lui. Pentru că azi, în adunări, marea majoritate a credincioşilor nu sunt interesaţi de o pocăinţă reală şi autentică ci doar vor să se ascundă de mânia viitoare a lui Dumnezeu. Nu sunt preocupaţi de gloria şi slava lui Dumnezeu cât de faptul că nu vor ei să ardă în focul iadului. Nu le pasă de Dumnezeu ci le pasă de pielea lor. În consecinţă trăiesc pentru ei nu pentru Dumnezeu. Şi ei cred că Dumnezeu este impresionat de faptul că duminica mai merg la adunare, mai cântă un cântec, mai rostesc o rugăciune, de faptul că odată au făcut un botez sau că au ajuns la performanţa înaltă de a vorbi în alte limbi.

Cu toate că se vede că iubesc lumea şi lucrurile ei şi că sunt fireşti prin comportament, îmbrăcăminte şi purtare, ei au o părere foarte bună despre ei. Libertatea în Hristos au înţeles-o în sensul de a fi liberi să trăiască ca lumea, să facă tot ce vor şi cred că vor merge în cer doar pentru faptul că odată au rostit formula magică: “Isus Hristos este Domnul”.

Puţini au înţeles că libertatea de care vorbeşte Dumnezeu este libertatea de a nu mai păcătui, de a nu mai trăi cum trăiesc neamurile. Da, Hristos a venit să ne elibereze! Să cunoaştem Adevărul şi să fim liberi să nu mai păcătuim. Romani 6 cu 14: “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”

Şi acum ce se întâmplă? Marea majoritate din adunări sunt lumeşti şi câţiva sunt legalişti. Dar printre ei se află oameni care Îl caută cu toată inima pe Dumnezeu şi care văd că lucrurile degenerează şi că credinţa multora are doar o formă dar fără conţinut. Ei văd firescul din viaţa celor mai mulţi şi văd că Biblia este sucită după cum vrea fiecare să-şi justifice purtarea lui lumească, văd că principiile lui Dumnezeu sunt călcate în picioare şi poruncile Lui se desfiinţează în folosul datinilor omeneşti. Văd toate acestea şi hotărăsc că ei nu vor trăi o astfel de credinţă ci Îi vor fi credincioşi lui Dumnezeu în toate lucrurile. Şi începe calvarul.

Toţi se ridică împotriva lor, vorbesc de cei din adunare nu din lume. Sunt acuzaţi că ar fi legalişti, că ar fi fanatici, înguşti şi uneori chiar proşti. Şi, fiind în minoritate, sunt marginalizaţi şi riculizaţi, vorbiţi cu răutate pe la spate.

Dar ce nu ştiu cei din adunare este că adunarea aceea mai există şi Dumnezeu încă nu şi-a luat harul în totalitate de acolo nu pentru cei mulţi ci pentru acea rămăşiţă care nu vrea cu nici un chip să se lase atrasă pe direcţia lucrurilor fireşti şi a credinţei ieftine. Ei au înţeles realitatea bătăliei spirituale şi au ales să o poarte prin post şi rugăciune.

Câtă vreme vor mai exista aceşti credincioşi va mai fi har. Când ei vor dispărea biserica va rămâne cu predici sofisticate şi cântări, cu programe tot mai asemănătoare celor din lume, cu forme fără viaţă.

În Luca capitolul 18 Domnul Isus spunea: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”. Întrebarea aceasta era pusă în contextul mai general în care Domnul vorbeşte despre rugăciunea stăruitoare, despre aleşii Lui care strigă zi şi noapte către El. Eu înţeleg că atunci când va veni El nu va mai găsi credinţă, adică acei credincioşi care să vadă răul, compromisul, lumescul şi firescul din adunări şi care să strige necurmat către Dumnezeu să aibă milă. Altfel nu am nici o îndoială că “credinţă” va fi. Adică mult ritual religios, multe programe şi multă forfotă “creştină”. Dar Dumnezeu nu va fi implicat în toate acestea.

Şi pericolul ca această specie de credincioşi să dispară este real. Se fac presiuni asupra lor chiar de cei din biserici. Şi sunt şi ei oameni. Unii poate au ajuns să se întrebe: “Oare nu cumva ceilalţi au dreptate? Iată că sunt singur împotriva curentului. Nu cumva eu sunt greşit şi ceilalţi văd bine?”.....


Pe voi, cei care aţi hotărât să ascultaţi în toate de Dumnezeu şi să nu faceţi nici un compromis, vreau să vă încurajez să nu daţi înapoi. Nu vă lăsaţi impresionaţi de lucrurile noi dar pe care nu le găsiţi în Scripturi. Nu amestecaţi lucrurile fireşti cu cele sfinte şi nu lăsaţi foc străin pe altarul inimilor voastre. Modelul nu este în adunările din America şi nici din altă parte ci în Biserica Primară şi, mai mult, la Isus. Nu lăsaţi ca presiunea celor mulţi să aducă îndoială în inimile şi cugetele voastre. Nu lăsaţi ca batjocurile din partea celor ce-şi spun poporul Domnului să vă demobilizeze, să vă taie din elan. Nu lăsaţi ca focul rugăciunii să se stingă. Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă vorbesc de rău, rugaţi-vă pentru lumină peste poporul Domnului.

Omul Lui Dumnezeu, Ieremia, a trecut prin ceva simila Ieremia  capitolul 15:

Ieremia era singur împotriva întregului popor, a poporului care spunea că este al lui Dumnezeu, era batjocorit de acest popor. Şi durerea nu a fost puţină. A hotărât să nu stea în adunarea celor ce petrec, adică a fraţilor lui care se credeau bine în relaţia lor cu Dumnezeu. Şi în locul acceptării lor şi a veseliei din părtăşia cu fraţii lui, a preferat să îşi găsească alinare în cuvintele Domnului care au fost o bucurie pentru inima lui.

Când vine presiunea din partea celor mulţi există tentaţia de a ceda şi de a te conforma mulţimii. Dar Domnul îi spune lui Ieremia că dacă îi va rămâne credincios nu el se va întoarce la fraţii lui ci ei se vor întoarce la el. Chiar dacă va fi greu şi vor fi multe lupte, Domnul îl va însoţi şi ocroti.

Ce să facă cei ce nu vor să ia parte la slobozenia şi petrecerile cu tentă de duhovnicesc din adunările de azi? Cărora li se strigă de către fraţi: “Hei! Cine eşti tu? Te crezi mai bun ca noi?”.

Aşa cum Îi cerea Dumnezeu lui Ieremia soluţia este o mai mare apropiere de Domnul, o dorinţă mai puternică pentru a putea deosebi ce este de preţ de ce nu este de preţ, şi o cercetare mai adâncă a ceea ce poartă eticheta “creştin”. Nu toţi care îşi spun Israel sunt Israel. Şi trebuie luptat cu gândul îndoielii pe care cel rău îl va aduce şi care va suna cam aşa: “Cine te crezi? Eşti tu mai sfânt ca alţii? Dacă ei au dreptate şi tu te înşeli?”

Fie că această şoaptă va fi rostită de “fraţi” sau “surori”, fie că va fi doar la nivelul gândului tău, atunci când te vei trezi singur, tu trebuie să ştii ce crezi şi să nu te clatini. Şi răspunsul hotărât de a rămâne credincios lui Dumnezeu în toate aspectele şi detaliile să fie într-un duh smerit, recunoscând că nu eşti mai bun ca alţii ci a fost şi este doar mila şi bunătatea lui Dumnezeu că valul înşelării, al firescului şi al vieţii superficiale, nu te-a cuprins şi pe tine.

          Dar mergi hotărât înainte pe calea îngustă pe care merg puţini.

" Presiunea credicioșilor  firești "  ( Fragmente ) . Sursa www.radiounison.com

___________________________________________________________________________

 ______________________________________________________________________________

               Dovezi  ale  lipsei  plinătaţii  Duhului  Sfânt 

                              - atitudini  fireşti (caracteristice creştinului lumesc)

                              – gânduri imorale

                              – neascultare

                               – gelozie şi invidie

                               – lipsa dragostei pentru Dumnezeu

                                - lipsa dragostei pentru cei din jur

                                - lipsa dorinţei de-a studia Biblia

                                - dragoste pentru " lume" ca sistem de valori

                                – viaţă slabă de rugăciune

                                 – îngrijorari

                                 – mânie şi nerăbdare

                                 – spirit critic

                                 – încăpăţânare

                                 - necinste

                                 – necredinţă

                                  – slăbiciune

                                  – înfrângere

                                                        Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt să putem realiza roadele Duhului 
                                                                                                               (Gal. 5:22).

                                            Nu ştiu de ce, dar alergăm după daruri şi nu după roade! Ce e mai important?

___________________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

                                                          POCĂINŢA  LA CONTROL
.
 O radiografie completă a modului cum este ințeleasă dar  mai ales aplicată pocăința de către creștinii de azi (np).
1.Pocaința mimată
“Pocăit”, un termen devenit un invectiv în spaţiul românesc. Apelativul „pocăitule” are, în general, o conotaţie vădit dispreţuitoare. „Pocăiţi” sunt consideraţi a fi cei care aparţin denominaţiilor evanghelice. Şi totuşi, astăzi, însuşirea acestei titulaturi nu mai comportă semnificaţia reală pe care o poartă termenul în sine. Mulţi pocăiţi nu mai sunt pocăiţi. Asta se vede limpede. Chiar şi de către cei din afara tronsonului evanghelic.
Pocăinţa este mult subdimensionată. Totuşi nu e dispărută încă. Dar o reevaluare se impune în mod cert.
A te pocăi, în termenii contemporani, nu este mare lucru. Pentru mulţi, pocăinţa implică doar o schimbare a etichetei religioase. Dacă până mai ieri cineva era membru practicant sau nepracticant al unei confesiuni istorice, prin schimbarea membralităţii într-o biserică neoprotestantă, respectivul devine astfel pocăit.
Omul, nesatisfăcut cu ce oferea climatul religios anterior, este convins că învăţătura pocăiţilor este mult mai apropiată de revelaţia scripturală.
Mai mult, consideră că adoptarea acestei învăţături îi asigură şi o mai mare certitudine în privinţa eternităţii. Şi atunci, schimbarea macazului se face cu destul de multă uşurinţă, eventual cu câteva zgârieturi din partea celor care au fost coreligionarii respectivului. Dar efectele în viaţa spirituală a celor pocăiţi în asemenea manieră sunt subţiri sau inexistente.
Ce să mai vorbim de cei cu o moştenire evanghelică? Pocăinţa copiilor din familii cu tradiţie neoprotestantă este uneori atât de inconsistentă încât trece efectiv neobservată.
Unii, ca să îngroaşe gluma, afirmă prostesc faptul că „s-au născut în pocăinţă”. Atunci să nu ne mirăm că un procent covârşitor de români s-a născut creştin. Săracii de ei şi săracii de noi dacă ne mulţumim cu astfel de start în viaţa spirituală!
Oameni plini de sine, lipsiţi de patos pentru slujire, cu tendinţe lumeşti şi materialiste umplu astăzi bisericile evanghelice  !!!

Nu ne putem măguli cu numărul membrilor. Calitatea vieţii creştine a multora lasă de dorit. Iar dacă unii chiar încep să trăiască diferit de restul societăţii, faptul acesta nu schimbă realitatea că un număr alarmant de membri ai bisericilor noastre doar au adulmecat pocăinţa.
 Cu toate negaţiile posibile şi cu eventualele explicaţii sofisticate teologic ale unora că respectivii sunt încă prunci spiritual, refuz să admit că pocăinţa a avut loc în dreptul unora. Ştiu bineînţeles că pruncia spirituală se caracterizează încă prin alunecări în păcat, dar ce ne facem cu o trăire conştientă, perpetuă şi durabilă în păcat?
Cum explicăm indiferenţa crasă a membrilor noştri pentru rugăciune, pentru citirea Bibliei sau chiar pentru simpla prezenţă la serviciile de cult, ca să nu mai pomenim de o implicare semnificativă?
2.Pocaința subminată
Pocăinţa este percepută în vremurile noastre în termeni foarte vagi şi lipsiţi de radicalism. Lipsa dovezilor pocăinţei l-a intrigat şi pe Ioan Botezătorul. Oare de ce nu ne-ar tulbura şi pe noi? Dacă „puii de năpârci” din vremea noastră sunt acceptaţi cu uşurinţă ca membri şi asiguraţi că viaţa lor cu Dumnezeu este pe coordonate bune, asta înseamnă că nici măcar noi, liderii, nu mai ştim să cântărim experienţa religioasă măcar la nivelul la care o făcea profetul pustiei.
Ori, sinceri să fim, pocăinţa implică mult mai mult decât se mai solicită astăzi. Dacă teologul german Dietrich Bonhoeffer insista, în secolul trecut, că nu putem accepta noţiunea de har ieftin sau de credinţă comodă, de ce noi, astăzi, am îndulci sau suprasimplifica Evanghelia?
Să nu mă înţelegeţi greşit! Eu nu spun că nu se mai propovăduieşte pocăinţa în mediul evanghelic românesc, ci doar că este promovată o pocăinţă lipsită de valenţe scripturale sau neconformă cu exigenţele divine!
De fapt, ca să crezi în Hristos, mai întâi trebuie să realizezi starea deplorabilă în care te găseşti, să deteşti acea stare şi să faci ceva pentru a o elimina. Pocăinţa faţă de Dumnezeu precede credinţa în lucrarea lui Hristos.
Recunoaşterea, regretarea şi renunţarea la păcat se plasează în mod logic înaintea credinţei în Cel care aduce remediul pentru păcat. Iar fără o pocăinţă veritabilă nu se poate vorbi de o credinţă mântuitoare. Dacă un om nu conştientizează realmente că este un păcătos incurabil, nu va căuta cu disperare o soluţie mântuitoare. O inimă este pregătită să creadă doar dacă în prealabil s-a pocăit aşa cum trebuie.
Nu se grăbeşte nimeni să se dea pe mâna medicilor chirurgi dacă nu a realizat că boala respectivă este gravă. Nimeni nu repară o maşină dacă nu constată în prealabil o defecţiune. Nimeni nu face curăţenie dacă nu observă mai întâi mizeria. Nu are sens să crezi şi să accepţi soluţia cerului dacă nu te vezi un păcătos.
3.Pocaința concretizată
Pocăinţa este cea care zdrobeşte pretenţiile umane. Dacă nu vezi păcatul din viaţa ta la fel de negru precum îl vede Dumnezeu, dacă mai consideri că ai anumite merite, că eşti cineva, că ai o reputaţie religioasă, atunci pocăinţa nu s-a produs în măsura necesară în viaţa ta! Sunt consternat când aud prin biserici rugăciuni de genul: „Doamne, dacă te-am întristat cu ceva, te rog frumos să mă ierţi”.
Această generalizare indică o inimă lipsită de dorinţa unei pocăinţe autentice. Pocăinţa se exprimă specific, nominal. Enumerarea păcatelor, identificarea lor precisă, exprimarea lor concretă arată că eşti convins pe deplin că acele stări, atitudini sau fapte l-au întristat pe Dumnezeu şi că te doare şi pe tine de ele.
Iar dacă este să mai continuăm radiografierea întoarcerii la Dumnezeu, ea se manifestă întotdeauna prin durere sufletească. Termenii ebraici care desemnează pocăinţa de traduc prin a geme sau a gâfâi. Colegul de rugăciune al vameşului arogant se bătea cu pumnul în piept şi invoca mila divină, iar femeia păcătoasă avea lacrimi suficiente ca să ude picioarele Mântuitorului.
Ce să spunem de zilele noastre? Batistele au cam ieşit din uz, făcând excepţie perioadele în care oamenii mai contractează vreo gripă. Ca să nu mai spunem că pocăinţa în termeni iudaici era asociată pe lângă plâns, cu post, cenuşă, saci şi ţărână presărată pe cap. Probabil ne vine să râdem de asemenea gesturi. Le cotăm drept prea deplasate, prea dure. Dar ar trebui să plângem. Să plângem lipsa noastră de sensibilitate la păcat.
Atât de împietriţi suntem încât nici nu mai vedem necesar să vărsăm lacrimi. Convertirile inconsistente, acompaniate de explicaţii seci precum: „nu trebuie să simţi nimic. Nu trebuie să te bazezi pe sentimente”, fac din bisericile noastre o adunătură de oameni insensibili la propriul păcat.
Este adevărat că nu ne fundamentăm siguranţa pe lacrimile pocăinţei, dar nici nu anulăm plânsul pentru păcat. Petru a plâns cu amar când a realizat ce a înfăptuit. Psalmistul spunea că îl doare de păcatul lui (Ps. 38:18). Unii, de durere, şi-au sfâşiat chiar hainele. Ştiu că asemenea stări nu sunt în armonie cu ordinea, pioşenia şi chiar rigiditatea din unele biserici, dar vă reamintesc faptul că marile treziri au început prin pocăinţă. Atât de mari erau strigătele oamenilor după Dumnezeu încât se auzeau de la mari distanţe.
Astăzi, dacă suntem prea mândri ca să ne pocăim, nu vom înregistra nici rezultatele spirituale la care visăm! Ne este ruşine de oameni, ne este ruşine cu păcatul nostru şi de aceea îl mascăm. Dar vine o zi când ceea ce am făcut la întuneric se va vesti de pe acoperişul caselor! Mai bine le scoatem astăzi la lumină printr-o pocăinţă concretă şi sfâşietoare.
4.Pocaința validată
Am analizat ani la rând modul în care se convertesc diverşi oameni. Sunt sigur că au făcut-o şi alţii. Constatarea mea este că se înregistrează uneori doar un uşor regret, manifestat poate prin niscaiva lacrimi. Dar o exprimare reală a pocăinţei se face prin renunţare, nu doar prin remuşcare. Cain, Esau şi Iuda s-au căit, dar nu s-au pocăit. A fost doar o agonie a disperării care nu s-a finalizat într-o îndreptare a situaţiei. A fost, în termeni paulini, o întristare a lumii care nu duce la pocăinţă (2 Cor. 7:10). „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).
Cocoloşirea unor practici, menţinerea lor, arată că mulţi încă nu au rupt-o cu păcatul, nu au fugit de stricăciunea care este în lume şi că nu şi-au răstignit firea pământească cu patimile şi poftele ei.
Efesenii ne dau o lecţie zdrobitoare prin faptul că au ars cărţile de vrăjitorie care valorau enorm. O inimă lipită de idolii de odinioară este o inimă nepocăită. Ca să-l dau ca exemplu pozitiv şi pe Zacheu, el a fost atât de marcat de puritatea lui Hristos încât a fost dispus să dea jumătatea din averea sa înapoi şi să restituie împătrit celor nedreptăţiţi. Cât ne-a costat pe noi pocăinţa? Cât te-a costat pe tine? Ţi-ai asumat consecinţele trăirii tale în neascultare? Ţi-ai reparat relaţiile? Ţi-ai reglat conturile? Sau eşti atât de iubitor de tine însuţi încât eşti dispus să faci orice doar pentru aţi apăra imaginea? Ai aruncat sticlele cu băutura care te-a robit? Ai eliminat cărţile care te-au întunecat? Ai decis ferm să nu mai vizionezi ceea ce te seducea odinioară? Ai recunoscut ilegalităţile din afacerile tale? Ai renunţat la garderoba din trecut prin care te etalai şi aţâţai pe alţii? Ai distrus orice ingredient de păgânătate din viaţa ta? Fără a fi făcut acestea şi multe altele, pocăinţa cuiva este de doi bani.
Un aspect final, este acela că pocăinţa trebuie să culmineze cu o experienţă conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Lipsa bucuriei mântuirii, absenţa dorinţei după rugăciune, inexistenţa vieţii îmbelşugate din Hristos trebuie să ne dea serios de gândit. Noi nu ne bazăm siguranţa mântuirii pe faptul că ne-am pocăit, ci pe experienţa concretă cu Dumnezeu care derivă din pocăinţă. Dacă pocăinţa este aspectul negativ al convertirii, credinţa fiind aspectul pozitiv al acesteia, atunci convertirea trebuie să se consume într-o experimentare a mântuirii la modul cel mai evident posibil. Doar o presupunere vagă a unei pocăinţe şi asumarea unei credinţe intelectuale cu care se laudă chiar şi credinţele tradiţionale, ca să nu spun că şi dracii şi-o revendică, nu ne garantează un start bun în relaţia cu Dumnezeu.
Dar pocăinţa autentică, acompaniată de credinţă sinceră, conduce la o percepere incontestabilă a prezenţei Duhului Sfânt. Aşadar pocăinţa produce sau cauzează iniţierea în creştinism. Pocăinţa este primul pas spre Dumnezeu. Fără de ea, nici măcar nu s-a pus temelia vieţii spirituale.
Pocăinţa, conform relatărilor biblice, trebuie să fie urmată de revărsarea perceptibilă a darului Duhului lui Dumnezeu. Prin aceasta creştinii din biserica primară au constat că Dumnezeu a dat şi respectivilor pocăinţa ca să aibă viaţa! Pocăinţa nu s-a produs la modul plenar dacă nu a adus după sine o confirmare divină. Validarea pocăinţei o face Dumnezeu şi nu oamenii. Noi putem doar să punctăm modul în care oamenii trebuie să se întoarcă la Dumnezeu.
Replica divină pentru pocăinţa cuiva este însă observată şi de noi. De aceea, o evaluare a pocăinţei este absolut indispensabilă. Chiar dacă este un adevăr care ţine de debut şi unii ar fi preferat să se fi discutat despre aspecte profunde ale vieţii creştine, consider că fără un început bun, nu are sens să abordăm chestiuni mai avansate.
De aceea, vă îndemn cu toată dragostea, verificaţi-vă pocăinţa. Dacă nu aţi început bine, tot ceea ce s-a zidit ulterior se va nărui. Dar sper din toată inima ca măcar cineva să-şi măsoare întoarcerea la Dumnezeu după standardele biblice şi nicidecum după cele ale vremii.

“POCAINTA LA CONTROL  de  Daniel Grigoriciuc

(Sursa www. Perlasuferintei.ro- fragmente)

 ________________________________________________________________________________

Pastorul Iacob Coman, face o mărturie şocantă!

Un frate pastor mi-a recomandat să ascult mesajul pastorului adventist Iacob Coman, care se pare că s-a lăsat ,,pradă” sincerității și s-a apucat să spună lucruri pe care – pot sa mărturisesc – nu le-am mai auzit niciodată, și nici nu am crezut că o să le aud vreodată din gura unui pastor, și mai ales spuse public, de la amvonul bisericii.

Aproape că încep să am curajul să cred că ne aflăm în faţa unei treziri spirituale, de mare anvergură, trezire pe care o așteptăm cu toți de foarte mult timp.

Din istoria biblică aflam că atunci când un împărat bun și cu frică de Dumnezeu, a urcat pe tron, el a început prin a-și asuma păcatele poporului, începând să-și ceara iertare de la Dumnezeu, în numele poporului, (Nemia, Daniel, etc), după care Dumnezeu a început să lucreze cu acel popor și să aducă trezire și zile bune pentru popor.

Dar să revin, la predica acestui pastor, care are un subiect foarte dur, adresat în primul rând pastorilor, dar și ascultătorilor.
Iacob Coman recunoaște public păcatul de care este afectat tot poporul, dar mai ales, pastorii.

Sinceritatea cu care își recunoaște acesta păcatele, nu numai pe ale sale, dar spune ca este o stare generală, lucrul acesta ma face să cred că se fac pași (chiar dacă mărunți) spre o trezire, fie ea şi în cercuri restrânse.

Sper să se molipsească și alți păstori, de la acest pastor sincer, fiindcă astfel poate se va îndura Dumnezeu și va aduce trezirea intre noi, lucru de care avem nevoie, ca de aerul pe car-l respiram în fiecare moment.

Aşa cum am specificat anterior, Iacob Coman aparţine bisericii Adventiste. Oare sa fie această problemă doar a  lor, a fraților adventiști?

Oare sa fie doar cate un caz izolat, chiar și în rândurile lor?
Dar dacă situația este extinsă, la nivelul tuturor Confesiunilor Evanghelice!?

Vă rog urmăriți mesajul acestui frate și dați-vă cu părerea și voi.

Mesajul este lung, dar merită ascultat, vă asigur că n-o să vă pară rău. Dacă totuși nu dispuneți de timp suficient, vă rog să-l ascultați măcar de la minutul 31.

 Sursa si VIDEO 

 http://family2fam.wordpress.com/2014/03/15/pastorul-iacob-coman-face-o-marturie-socanta/


______________________________________________________________________________



Linkuri crestine partenere :

http://muzicacrestinanet.wordpress.com

http://matrimoniale-crestine-net.wordpress.com

http://crestiniiazi.wordpress.com/muzica-crestina/

http://crestiniiazi.wordpress.com

http://hunedoara.blogspot.ro

https://corectitudinea-politica.blogspot.ro/

crestin total, crestin total schimbat, total schimbat