Martin Luther - Epistola lui Iacov

                                                                

O analiză obiectivă referitor la reforma protestantă din perspectivă evanghelică cu detalii surprinzătoare din corespondența privată a lui Luther

Rezultatul acestui demers s-a văzut în modul cum a evoluat Reforma. Deşi punctul de plecare al acesteia a fost momentul în care lui Luther, care era preot, i s-a cerut de către Universitatea Catolică din Wittemberg să ţină un curs despre Epistola lui Pavel către Romani (în urma căruia Luther a ajuns la conlcuzia că mîntuirea este prin credinţă), reforma care a rezultat a accentuat atît de mult acest crez încît a neglijat “ascultarea credinţei” (Romani 1:5), adică faptele ca roadă a mîntuirii în viaţa creştinului.

Ceea ce a urmat a fost o reformă parţială, protestantismul fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.

Iată în continuare un fragment preluat de pe “ascultareacredintei.blogspot.com” care ilustrează acest proces…

Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.

Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului. „Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).

Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” (Ibid, p. 193).

Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. 
Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. 
Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.

Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.

…

În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii (“re-botezaţii”, numiţi aşa pentru că se botezau din nou la o vîrstă adultă, n.n.) mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt luterani” (Verduin, op. cit., p. 108). Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” (Hershberger, Recovery of the Anabaptist Vision, p. 45).

Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii (anabaptişitii n.n.) „se păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” (Verduin, op. cit., p. 108). Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte comune printre noi” (Verduin, op. cit., 109).

…

Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” (Hershberger, op. cit., p. 46-47). „Bullinger însuşi se plângea că‚ există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” (Ibid.).

Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în ele (sublinierea noastră). Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” (Hershberger, op. cit., p. 43).

Pentru ei, iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou. Thomas Manz spunea din închisoare în una din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” (Liechty, op. cit., p. 19).

Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” (Hersberger, op. cit., p. 175). Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” (Hershberger, op. cit., p. 46).

…

Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” (Verduin, op. cit., p. 103). Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” (Estep, op. cit., p. 155).

Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.

Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos. Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.

sursa:  http://bisericamanastur.ro/2011/01/09/iacov-epistola-de-paie/










...