Preot sau presbier cum este corect ?

 

Văd că dna Grațiela Agache, persoana care făcea recent aprecieri pe marginea diferențelor dintre Biblia Cornilescu și Biblia sinodală, a publicat și un clip audio cu vocea unui ierarh (Bartolomeu Anania?) care discută traducerea termenului „presbyteros”.

Despre multe dintre chestiunile menționate de dna Agache am scris în teza mea de doctorat. Spre folosul a toată obștea, reiau aici câteva observații din concluzia secțiunii privitoare la modul în care a fost tradus termenul „presbyteros” în Română.

***

Diversitatea termenilor folosiți în traducerile ortodoxe românești (bătrân, preot, prezbiter) scoate la iveală nesiguranța traducătorilor privind ceea ce este în realitate un πρεσβύτερος. Discursul teologic ortodox tipic este că, din epoca apostolică, un presbyteros devine un hiereus, dar oscilațiile constatate fac dovada unei incertitudini în această privință. În continuare, vom face câteva aprecieri despre principalii echivalenți: preot și prezbiter.

Termenul preot (cu forma preut) este folosit pentru slujitorii creștini ai cultului încă din primele texte scrise românești (prima jumătate a secolului al XVI-lea). În mod obișnuit, până la Nt. 1951, termenul preot a fost folosit fără rezerve doar în 5 texte din cele 18 în care sunt menționați conducători creștini. Începând cu Bibl. 1968, utilizarea lui crește, până când devine singurul termen acceptat. Apoi, odată cu Anania, numărul ocurențelor scade iarăși, dar nu semnificativ.

Termenul prezbiter (cu formele preazviter, presviter, presbiter) a avut parte de un traseu interesant. Lansat în Nt. 1648, ca împrumut neologic, deși încă de la 1500 în limba română se foloseau și preut și popă, transmiterea lui succesivă timp de 300 de ani în toate celelalte traduceri (minus Bibl. 1688) de până la Nt. 1951 face dovada tenacității în timp a tradițiilor textuale bisericești, chiar și când ele sunt reprezentate de traduceri.

Deși utilizat, inițial, numai în traducerile din Ardeal (Nt. 1648, Micu), termenul „prezbiter” a pătruns și în edițiile din celelalte două provincii (chiar dacă Bibl. 1688 l-a refuzat), difuzându-se prin de-acum binecunoscutele ediții ale traducerii blăjene, până la jumătatea secolului trecut.

În atari condiții, o întrebare legitimă este de ce termenul și-a încheiat brusc cariera în 1951, nemaifiind folosit în Bibliile sinodale din a doua jumătate a secolului XX. Un posibil răspuns, oferit de Iustin Moisescu la 1955, ar fi că „acest cuvânt n-a izbutit să pătrundă în graiul credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române”. Nu avem căderea de a aprecia cât de bine pătrunsese termenul în vorbirea credincioșilor de rând, dar suntem înclinați să credem că Iustin Moisescu are dreptate. Însă aceasta constituie numai o parte a explicației. Cealaltă parte are de-a face cu întețirea polemicilor dintre establishmentul reli­gi­os și confesiunile neoprotestante, încă din perioada interbelică. O broșură publicată de Galaction și Radu în 1935 sau prefețele semnate de cei doi la edițiile care le poartă numele nu lasă nicio urmă de îndoială asupra acestei stări de fapt.

(continuarea o găsiți în volumul publicat la Ratio et Revelatio)

sursa : https://www.facebook.com/emanuel.contac

.